Fără nici o reţinere şterg numărul tău de telefon şi arunc cartea de vizită ce încă avea un loc special în portofelul meu.Cadourile ţi le-am înapoiat de mult,chiar dacă aşa zisul orgoliu pe care mereu îl trimiţi la înaintare nu te-a lăsat să le primeşti, ştii la cine le poţi găsi.
Îmi iau pardesiul şi umbrela,apoi plec ignorând privirea ei nedumerită din spatele ochelarilor.
Asfaltul umed ce reflectă vag luminile clădirilor înalte geme sub paşii mei grăbiţi,iar ploaia rece,măruntă are să îmi şteargă trecutul precum urmele de cretă albă de pe trotuare.Cerul întunecat îmi promite un alt început.
Deschid uşa cafenelei în timp ce închid umbrela de pe care se preling şuviţe de apă.E un loc întunecat şi intim în care pluteşte mirosul cafelei proaspăt măcinate.Din spatele tejghelei lungi,din lemn masiv de culoare închisă,învăluit de fumul dens al unei ţigări uitată aprinsă îmi zâmbeşte blând un bărbat trecut de a doua tinereţe.Timpul necruţător şi-a lăsat aprenta pe chipul său ce-mi pare atât de familiar.Ochii lui negri înconjuraţi de riduri adânci par să deţină răspunsul unor întrebări pe care mulţi nu au îndrăznit să le pună încă.
Intuindu-mi gândurile îmi oferă o ceaşcă mare de cafea apoi îmi vorbeşte aproape în şoaptă,aplecându-se uşor spre mine.
“Când îţi vei dori să îi cunoşti toate cicatricile şi vei încerca să îi vindeci rănile,când îi vei memora cu uşurinţă forma buzelor,iar gâtul lui va fi locul tău de joacă,atunci vei ştii că iubeşti.Tu încă n-ai iubit pe nimeni,doar ai suferit decepţii.”
