apropo, mai mult tu decât eu.
eu sunt ridicolă şi atât. dar măcar sunt sinceră şi cu mine şi cu tine şi cu toată lumea. moare viaţa în mine şi moartea trăieşte. lenea cel puţin, cu siguranţă. m-am plictisit de gândurile altor oameni, îs atât de multe şi încurcate şi ajungi la un moment dat atât de îndopat de tot şi toate că nu mai ştii dacă eşti capabil să gândeşti de sine stătător.
când te simţi aşa trebuie să faci o înviorare cerebrală – te întinzi, închizi ochii, goleşti capul de toate şi respiri. iar după, dai drumul în cap numai ideilor productive. na, dacă ai vreo una.
şi,
iubirea este drogul omului leneş, care vrea să fie apreciat nu pentru realizările sale, ci aşa pur şi simplu, fără motiv şi fără să depună vreun efort. totuşi e ceva putred cu treaba asta că iubim oamenii fără vreun motiv cert. şi asta e ori magie ori prostie.
câteodată mă întreb cum e să te înneci în propria conştiinţă. da, cum e să trăieşti în comă, să dormi, dar să înţelegi tot ce se întâmplă, oare nici atunci nu ai încerca să faci ceva remarcabil? pentru că văd şi cunosc mulţi oameni care trec prin viaţă cu conştiinţa adormită, cu sufletul amorţit şi de fiecare dată îmi vine să ţip pentru că Dumnezeu a spus “trăieşte ca şi cum ai muri”. şi aşa să faci dacă nu vrei să mori ca şi cum n-ai trăit niciodată.
