Cuvantul de ordine pentru 2018 : Zambiti !

Citeam cu doi-trei anisori in urma ca apeland la unele studii facute pe proprii angajati prin unele mari companii, multinationale si organizatii corporatiste, tovarasii de prin conducerile acestora au putut realiza ca lucrurile nu stau tocmai pe roze printre supusi. Si au aflat astfel ca sclavii din subordine sunt apatici, fara chef de viata, posaci, abatuti, plouati. De ce a fost nevoie de studii facute de specialisti pentru ca aceasta stare de lucruri sa devina vizibila ? Intrebarea asta, cu un deceniu si ceva in urma, era perfect legitima. Acum e practic superflua. Fiindca am eu asaaaa, vaga impresie ca daca, spre exemplu, ai intra in biroul managerului-saf, al alui mai mare dintre mari – cum ar veni, al bossului bosilor dontr-o astfel de companie, pentru a-i inmana o hartie si, pe drumul de iesire din birou, te-ai descheia la pantaloni si te-ai pisa in ciubarului ficusului din stanga usii, acesta probabil ca nici n-ar baga de seama. Ar realiza ca s-a intamplat asta do ar atunci cand ar primi un raport in acest sens de la subordonatul sau, managerul Directiei „Plante ornamentale”, care la randul lui nu avea habar dar a primit informare scrisa de la seful Departamentului „Plante ornamentale naturale”, care fusese notificat prin e-mail pe intranet de catre seful Compartimentului „Plante ornamentale naturale fara flori”, caruia ii spusese despre asta tanti Nuti, femeia de serviciu care a observat stropii pe care , neglijent i-ai „scapat” pe langa ciubar. In mare, cam asa am priceput eu lucrurile din zona asta : sleahta asta de functionarasi corporatisti care par cei mai inventivi si priceputi oameni de pe pamant atunci cand e vorba sa nascoceasca denumiri elitist-pretentios-englezite pe care sa le inscrie boldat sub nume pe cartile de vizita sunt si masinarii neobosite pentru intocmit rapoarte seci si anoste, audituri interne pur formale si situatii statistice dintre cele mai irelevante, dar nu stiu absolut nimic despre oamenii cu care lucreaza. Astfel ca am aproape certitudinea ca rezultatele si concluziile acelor studii care evidentiau starea psihica mizerabila a corporatistilor „de rand” inregimentati curtile proprii, ar fi trecut neobservate fara a li se acorda prea mare atentie si studiile in sine si-ar fi gasit locul alaturi de celelalte 3 tone jumate de maculatura ingrijit ordonata, dintr-unul din zecile de bibliorafturi frumos colorate si-aproape cazon ordonate, pentru a da impresia ca in acel birou se munceste pe rupte, daca nefericirea si monotonia, lipsa de chef si de implicare voluntara a angajatilor nu s-ar fi regasit si in stagnarea performantelor si indicatorilor economici din acele firme. Era nevoie, deci, de solutii. Si acestea au venit tot de la cei care intocmisera studiile fiindca, ma repet, perceptia pe care eu o am despre gasca managerilor de tot felul dintr-o corporatie, ma face sa privesc cu alti ochi reclama cu Ema si hartia igienica, fiind destul de convins de faptul ca acestia ar fi capabili sa se stearga la cur cu tableta daca pe ecranul acesteia ar aparea imaginea unui sul de hartie de buda. Si cea mai simpla dintre solutiile propuse a fost aceea ca in firme sa fie angajate persoane care sa aiba trecuta-n fisa postului ca unica sarcina de serviciu binedispunerea celor din jur. Cu glumite, mici farse de bun simt, trucuri si ghidusii. Cam tot arsenalul unui „armament” menit sa provoace zambete, si sa induca buna dispozitie. La vremea cand am citit despre asta ideea mi s-a parut a fi una de milioane si chiar intuiam ca ar fi fost de natura sa dea rezultate mai mult decat satisfacatoare. Ulterior, nu mi-a ajuns la urechi ca ar fi fost pusa in practica. Cert e ca peste tot, in orice colectivitate, indiferent de importanta sau marimea ei, se simte din ce in ce mai acut nevoia unor persoane „responsabile” cu buna dispozitie. Ceva in genul unor bufoni sau al unor clovni, desi primul termen are si unele conotatii peiorative iar cel de-al doilea, mie unuia acel putin, imi induce si o nuanta de tristete. Si nu doar ca aceasta idee nu a fost pusa in practica ci, mai rau decat atat, s-a intarit perceptia ca acei colegi mai glumeti, mai pusi pe sotii, care exista aproape in fiecare colectiv, fac rau si perturba activitatea colectivului. O prostie cat casa, daca e sa ma intrebati pe mine. Ca om al muncii am facut parte sau am desfasurat activitati care au avut legatura cu doua institutii destul de importante. Daca in primul deceniu post „revolutie” atmosfera din cele doua institutii era una relaxata, vioaie, destinsa, au urmat certificari ISO, introduceri de sisteme de management al calitatii, regulamente de ordine interioara cretine si o intreaga serie de masuri, una mai aberanta decat alta, astfel ca, treptat, prin birourile celor doua institutii te simti acum cam ca la priveghi. Ne se mai glumeste , nu se mai rade, toata lumea este incrancenata sau, in cel mai bun caz, circumspecta. Si avand date clare despre performantele celor doua institutii va pot spune un lucru cu certitudine : nu s-a schimbat nimic in bine, ba dimpotriva. Mai mult decat atat, traiul in stres, existenta dusa la modul tern, cenusiu, apasarea grijilor si obligatiilor cotidiene, faptul ca desi incerci sa faci pasi spre inainte, ramai mai tot timpul cu senzatia ca motorul nu-ti depaseste turatia relantiului si ca in fapt stai pe loc si nu te deplasezi macar un centimetru in directia dorita, au inceput sa exceada timpul pe care-l petreci la job si sa cuprinda asemeni unei culturi de mucegai, asemeni unei cangrene, asupra intregul timp al fiecarei zile. Ce-i de facut, atunci ? Poporul roman era un popor vesel. Chiar si atunci cand nu trecea prin perioade tocmai roze exista acel „a face haz de necaz” care ne facea sa trecem mai usor peste obstacole si greutati. Acum parca nu mai este asa. Posibil sa fie doar perceptia mea, posibil sa generalizez situatia pe care o intalnesc eu in cercul relativ limitat in care ma invart, la nivelul intregii societati. Dar ceva-ceva imi spune ca nu ma insel. Si ca am devenit tristi cu acte-n regula . In ceea ce ma priveste sunt un om vesel. Toti cei din jurul meu stiu bine lucrul acesta. Daca trece mai mult de o ora si nu fac o gluma sau nu pun ceva la cale, sunt intrebat daca nu cumva sunt bolnav sau nu ma simt bine. Dintre colegi vin si ma cauta de vorba stiind ca le voi da replici haioase si ca mereu voi spune ceva care ii va face sa zambeasca. Si am decis, ca tot ma plangeam ca nu am cine stie ce planuri cu blogul anul asta, sa permanentizez aceasta atitudine si aici. Sa evit postarile incrancenate, ostile, tensionate. Sa evit sa deschid laptopul atunci cand am o zi mai proasta sau cand gandurile nu-mi vor fi incarcate de pozitivism si optimism. Le-aveti si le stiti voi mai bine pe cele ale voastre care nu sunt tocmai roze ca sa mai vin si eu cu cenusiul meu sa va intunec cerurile. Am incercat asta si pana acum dar, spre rusinea mea trebuie sa recunosc ca nu mi-a iesit intotdeauna. Anul asta sunt insa decis sa nu mai fac rabat de la obiectivul propus. Asa sa imi ajute Dumneze u !