Melc

In fiecare dimineata, pe o alee aproape de casa, intalnesc melci. Cum privesc des spre pamant, ii vad imediat. De multe ori m-am gandit la mersul lor si la cat timp le trebuie ca sa strabata o alee mai lata. Cu ocazia asta, am devenit mai atenta, sa nu-i calc cu pasu-mi grabit. Astazi dimineata erau in formatie de trei. Doi mari si unul foarte mic, in spatele lor. M-am oprit un pic sa-i admir, sa le urmaresc mersul tiptil si darele lipicioase pe asfalt. Noroc ca nu era nimeni prin preajma sa ma vada cum ma holbez, zambind, la melci. I-am insotit un pic cu privirea. Ar fi fost usor de calcat in picioare, o mica neatentie sau o privire inspre norisorii alb-rozalii ce tapetau zglobiu cerul si gata, i-as fi strivit sub tonajul la purtator. Cand eram copil, obisnuiam sa ma joc cu melcii si cu ramele. Tot ce era pufos, cu par, gen pisic, iepure ori caine imi producea spaime si alergie, la propriu si la figurat. Mama era oripilata de felul in care ma jucam cu ramele hidoase, lipicioase si le ocroteam, le faceam casa etc., dupa cunoscutul obicei: tot ce era urat, nedorit sau de neiubit, era al meu pui adorat. Tarziu mi s-a explicat ca, fiind zodie de pamant, era firesc sa-mi placa asemenea…vietuitoare?! Si azi le admir cand le vad multe, incolacite ori tarandu-se una dupa alta, dupa ploaie. Si azi mama e la fel de oripilata. Cu melcii insa era mai greu, precum toti copiii rai, si eu le atingeam ochii pana se strangeau inapoi in a lor cochilie. Asteptam apoi sa scoata coarnele, insa degeaba. Doar dupa ce ma-ndepartam, aveau curaj sa iasa din nou la lumina, cand pericolul era deja trecut. Astazi, in fata formatiei de trei, mi-am cerut iertare pentru toti ochii mici, firavi, de melc pe care i-am lovit vreodata. Si mi-am continuat drumul. In pas usor, de melc.