Padurea cu suflet nud

S-a colorat padurea. De fapt paduricea. Ca e vorba doar de un palc, mai mic sau mai mare, de copaci, in plina campie. In w-e asta n-am ajuns la padurea de la munte de care imi e atat de dor, insa un pic mai aproape de ea tot am fost. La intoarcere, prin fereastra trenului, am admirat indelung culorile toamnei. Ciudat cum copacii mai mari, mai inalti deja isi lepadasera frunzele. Se vedeau, se conturau drepti, semeti, nemiscati de nicio pala de vant, adevarati strajeri ai lumilor din jur. Cei un pic mai mici, ‘normali’ in acceptiunea multora, erau inca frumos colorati in galben, ruginiu, rosiatic, pe alocuri verde. Isi fluturau bucurosi mantiile multicolore, stiind ca sunt vedete, ca e timpul lor si ca toate privirile se opresc acum asupra lor, iar toate chipurile zambesc la vederea stralucirii vesmantului lor. I-am urmarit cu privirea, as fi coborat si alergat inspre ei sa le dau o imbratisare, chiar daca nu pe a mea o asteapta, dar asa am trimis un gand bun spre ei, copaceii ce ne-nfrumuseteaza mereu toamnele. Insa cel mai intens si cald gand mi s-a-ndreptat inspre acei copaci dezgoliti deja de frunze, spre cei ce ni se-nfatisau drept, cu sufletul nud in fata noastra…asteptand. Sau de fapt nemaiasteptand nimic, nici macar o privire dragastoasa ori o mangaiere pe trunchiul obosit si ranit de atatea anotimpuri (ab)surde, poate doar iluzia unui omat cald ce le-ar impodobi cumva bratele goale. Golite de culori. Insa niciodata golite de sens.