Sa vrei sa imbatranesti frumos

Buna seara. Va invit sa-mi faceti placerea sa ascultati priceasna “Iubite-voi Doamne”, cantata de Costel Busuioc, cat timp cititi cele cateva randuri ale mele de azi. Regret sa vad incaptanarea cu care-si refuza unii oameni, aflati acum la batranete, seninatatea unei vieti curatite de rautate si urat care, si in lipsuri, si in durere, si in singuratate, inca si-ar putea-o asuma, ca mod de existenta. Stiu ca acesta este un subiect foarte, foarte sensibil. Nu judec si nu acuz pe nimeni pentru nimic, dar sunt inciudata pe cei care, dintr-o retinere de incredere, deschidere, iertare si generozitate fata de ceilalti, ingreuneaza pana la impiedicare, iubirea celorlalti catre ei. Eu, printre oameni, nu am modele. Sunt intristata sa vad ani trecuti degeaba peste atat de multi dintre noi. Am contra-modele, si poate ca e si acesta un mod de evolutie: “ca acesta, NU”. Credeti ca e greu pentru un om sa ceara cuiva iertare? Este mai greu pentru inima celui care nici nu stie macar ca are de cerut iertare, si daca-l incearca totusi gandul, nici nu vrea sa rosteasca cuvintele de iertare. Ii este greu, ma gandesc, si simte greul, dar nu constientizeaza cauza: atitudinea sa neiertatoare, nesociabilitatea, neiubirea de semeni. Sunt neiubiti pentru ca nu iubesc. Toti oamenii sunt incercati de greutati. De ce totusi numai unora le este drag sa ramana intreaga-le existenta indelung rabdatori, grabnic ajutatori, intelegatori si iertatori, deci frumosi? Am iesit ieri la cumparaturi cu Marian. Sa coboram din autobuz, ne-au ajutat trei oameni. Prima care ne-a sarit in ajutor, o batranica putina, firava tare, surazatoare (om? inger?). A apucat singura, inaintea tuturor, manerele scaunului rulant, sa coboare pe bratele sale numai, scaunul  ingreunat de trupul lui Marian. A cazut in sezut, dar drumul manerelor nu a dat, “nu-i nimic, nu-i nimic”. Noi ceilalti, tineam suspendat deasupra dansei scaunul, sa n-o strivim. Doamne, ce dovada de iubire pentru aproapele, din partea acestei femei imbatranite frumos!